Friday, June 7, 2013

Amantii psihopati

,
Ai avut vreo relație care să te fi lăsat confuză, golită, epuizată? A încercat să te seducă cu promisiuni, daruri, complimente și vorbe de dragoste, pentru ca apoi să te abandoneze când te așteptai mai puțin și când aveai mai multă nevoie de el? Ai avut vreodată impresia că ai început prin a te îndrăgosti de Făt Frumos pentru ca, la final, să te desparți de Dl. Problemă? I-ai descoperit trecutul ascuns și ai fost expusă laturii sale întunecate? Te-a mințit în mod cronic și cu privire la orice: trecutul lui, relațiile lui, acțiunile, identitatea și intențiile sale? S-a întâmplat ca cel mai frumos vis să se transforme în cel mai cumplit coșmar? Dacă răspunsul la aceste întrebări este „da”, este foarte probabil să te fi întâlnit cu unul dintre așa numiții „prădători sociali”: în termeni clinici, un psihopat.

În ciuda notorietății pe care au căpătat-o o dată cu filmul Psycho, al lui Alfred Hitchcock,psihopații nu sunt niște persoane incomode, retrase și bizare. Dimpotrivă, mai mereu par fermecători, deschiși și normali. De altfel, acesta este principalul lor atu pentru a seduce, “masca sănătății”. Este foarte important să ne informăm cu privire la simptomele psihopatiei pentru a ne putea proteja de acești indivizi periculoși. Experți în psihopatie cum ar fi Hervey Cleckley (“The Mask of Sanity”), Robert Hare (“Without Conscience”) sau Martha Stout (“The Sociopath Next Door”) oferă, în esență, aceeași listă a trăsăturilor de personalitate care descriu un psihopat. Sunt indivizi capabili să exercite asupra celorlalți o formă superficială de seducție, sunt credibili și par inteligenți. Se folosesc de aceasta mască pentru a-i atrage pe ceilalți și pentru a-i controla. Comparat cu alte tipuri de stări patologice, psihopații nu au deliruri și nici nu arată manifest alte semne ale gândirii iraționale. Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care majoritatea celor care intră în contact cu ei îi consideră pentru o vreme “perfect sănătoși”. Chiar și atunci când comit crime, psihopații știu exact ce fac. Au discernământ, înțeleg perfect ceea ce societatea consideră a fi bun sau rău. Se întâmplă doar să facă anumite excepții în ceea ce privește comportamentul lor anormal, care, potrivit propriilor evaluări, se plasează undeva în afara oricăror norme, deasupra regulilor stabilite de stat și în general în afara oricăror tip de reguli ale umanității.
Printre altele, psihopaților le lipsesc cu desăvârșire manifestările psihonevrotice. Nu numai că sunt opusul anti-eroilor comici ai lui Woody Allen, dar rămân calmi și cu sânge rece chiar și în situațiile în care răspunsul normal ar fi să experimenteze stres. Deși câteodată se avântă în manifestări histrionice de emoție, o fac doar cu scopul de a câștiga simpatia. Altminteri, rămân imperturbabili în situații de criză, inclusiv în cazul unui divorț sau al unei despărțiri de o persoană importantă (deși nu prea există vreo persoană care să fie într-adevăr importantă pentru ei), nu simt prea multe nici la moartea cuiva din familie, nici dacă sunt descoperiți că au comis o crimă și nici când sunt pedepsiți pentru activitățile lor ilegale.
Motto-ul unui psihopat este “marele vis al oamenilor buni sunt oamenii răi”. Psihopații pur și simplu nu pot înțelege ideea de conștiință și nici nu au sentimente pentru ceilalți. Un psihopat consideră toate aceste lucruri doar o formă de slăbiciune. Nu înțeleg că marele lor vis reprezintă coșmarul oamenilor normali. Astfel de indivizi sunt foarte impulsivi și pot sari calul fără prea multe provocări (sau cu provocări foarte mici), dar oricum nimic nu-i destabilizează pentru o perioadă prea lungă. Potrivit aceleiași “rețete”, își pot îndeplini obligațiile doar pentru o perioadă scurtă, atât cât să câștige încrederea. Nu te poți baza pe ei pe termen lung. Nu contează ce promisiuni fac și cât de implicați se declară pentru a le îndeplini, vor ajunge întotdeauna să-i dezamăgească pe ceilalți. De fapt acesta este principalul scop al unui psihopat, dorește să-i rănească și să-i dezamăgească pe cei care au încredere în el.
Psihopații își stabilesc scopuri pe termen scurt. Spun orice le-ar trece prin cap pentru a obține ce vor într-un anumit moment. Mintea lor funcționează ca un fel de GPS care stabilește mereu noi destinații. Oricare ar fi direcția, ei se vor schimba imediat ce li se pare că ceva sau cineva reprezintă, într-un anumit moment, o oportunitate, un drum mai interesant de urmat. Și asta nu se întâmplă doar pentru că psihopații sunt superficiali din punct de vedere emoțional, dar și pentru că sunt invidioși, lacomi și dornici de putere. Își doresc tot ceea ce au alții, orice ar considera ei dezirabil. Poate fi un nou partener, un nou loc de muncă, prestigiu, bogăție sau familie. Vor să aibă relații de succes fără a oferi dragoste, onestitate și fidelitate. Pentru a-și consolida sentimentul de superioritate, după o perioadă pe care o vom numi “falsa lună de miere” – sau așa numită perioadă de ispitire, de seducție – își pun la pământ partenerii (și pe toți ceilalți) și le cultivă slăbiciunile. Pentru a putea duce la capăt aceasta îndeletnicire fără a munci prea mult, psihopatul îi seduce, îi intimidează și îi manipulează pe cei din jur, colegi de serviciu sau prieteni. Pentru a e îmbogăţi nu se dau înapoi de la a comite fraude. În general vorbind, psihopații nu se pot opri la nimic și la nimeni, pentru că au nevoie constantă să-și schimbe interesul. Mai devreme sau mai târziu oricum vor simți instatisfacție, se vor plictisi de tot ce au în viață și își vor dori ceva în plus sau ceva diferit. Psihopații sunt impredictibili chiar și în impredictibilitatea lor. Nimeni nu poate spune dinainte când vor începe să saboteze viața altora, ba chiar și pe a lor, pentru aceste scopuri.
Psihopații sunt mincinoși patologici. Fiecare dintre noi a mințit, probabil, la un moment dat. Minciunile psihopatului sunt dăunătoare, el minte cu maliție, ca și cum ar face o formă de sport. Pentru el, minciuna funcționează ca un mijloc de a-i controla pe alții, manipulându-le percepția asupra realității (ceea ce experții numesc abuz psihologic – engl. “gaslighting”). Pentru ei, aceasta este o formă ieftină de divertisment. Ca urmare a superficialității lor emoționale și a incapacității de a se lega de ceilalți, psihopații se plictisesc rapid. Golul lor psihologic îi impinge către o eterna căutare, vor mereu alți oameni pe care să-i poată folosi, caută alte provocări sexuale, alte drumuri în afaceri și noi modalități de a încălca regulile sociale.
Psihopații au o judecată precară și nu reușesc să învețe din experiențe. Epicurienii defineau plăcerea drept absența suferinței. În aceste standarde, putem spune că psihopatul este un epicurean. Caută plăceri pozitive: intensități, emoții și senzații de mare euforie. De regulă nu au grija suferinței și, în general vorbind, a niciuneia dintre consecințele faptelor lor. Își sabotează propriul viitor și-i rănesc pe ceilalți în explozii instantanee de furie sau pur și simplu de dragul unui moment de amuzament, fie el cât de scurt. Majoritatea problemelor lor provin din narcisismul lor fundamental, din ceea ce Cleckley a numit “egocentrismul lor patologic și incapacitatea de a iubi”. Pentru psihopați, oamenii sunt simple obiecte ale căror nevoi și chiar vieți n-au absolut nicio importanță, cu excepția perioadei în care pot fi folosiți. După folosire, îi aruncă.
Psihopații nu simt nimic, nu experimentează nici măcar bucuria sau fericirea foarte profund.Afișează ceea ce Cleckley a numit “o sărăcie generală în toate reacțiile afective majore”. Hare spune că psihopații experimentează mai degrabă “proto-emoții” și mai puțin seria sentimentelor și a emoțiilor umane. Pot simți plăcere pe moment, pot simți voioșie sau încântare atunci când reușesc să-și atingă scopurile. Prin contrast, simt frustrare temporară sau furie atunci când dorințele lor sunt încălcate. Nu pot experimenta, însă, emoții adânci, cum ar fi dragostea pentru celălalt, empatia, mila, remușcările, tristețea, regretul și nici măcar anxietatea sau depresia. Principala lor emoție este disprețul și sfidarea ființelor umane, emoție pe care o maschează cel mai adesea sub masca unei pojghițe de sociabilitate și șarm. Atunci când întâlnește oameni noi, psihopatul efectuează o analiză intuitivă în termeni de costuri/beneficii pentru a-i clasifica în categoria țintelor, a complicilor sau a obstacolelor în ceea ce și-a propus într-un anumit moment. Țintele sunt folosite pe post de complici, după care sunt înlăturate, în momentul în care utilitatea lor expiră.
De vreme ce psihopații ajung în cele din urmă să-i alieneze pe toți cei din jurul lor – prin comportamentul lor dur și lipsit de scrupule -, continuă să găsească plauzibilă masca sănătății lor doar acele persoane care nu au ajuns să-i cunoască prea bine, cei care suferă de tulburări similare de personalitate sau cei care au făcut investiții emoționale nesănătoase în individul psihopat. Cei care refuză să vadă adevărul cu privire la psihopat și la prezența lui în viețile lor devin adesea alibiuri ale acestuia, lipiți de el în ciuda oricăror evidențe raționale ale tulburării lui psihologice și ale acțiunilor lui discutabile.
Ca urmare a superficialității, psihopatul suferă de ceea ce psihologii numesc “pierderea specifică a semnificației”. Nu numai că nu sunt capabili să înțeleagă – la un nivel emoțional profund – cum funcționează ceilalți, dar nu-și înțeleg nici măcar comportamentul propriu sau motivațiile. Știu în mod intuitiv cum să-i dezamăgească și să-i manipuleze pe ceilalți. Dar n-ar putea să spună de ce le vine să facă asta. Pentru că nu găsesc că ar fi ceva în neregulă cu ei și cu acțiunile lor, au eșecuri mizerabile și la o eventuală terapie.
Pentru a-și îmbunătăți comportamentul, un individ trebuie să-și înțeleagă defectele și să aibă dorința de mai bine, de dragul celor pe care-i iubește. Psihopații nu au asemenea motivații. Trăiesc exclusiv pentru plăcerea proprie. Pentru a găsi anumite forme de divertisment, se angajează în ceea ce Cleckley numește “comportament fantastic și nepotrivit”. Situația devine încă și mai dificilă dacă se adaugă diverse tipuri de dependență – de sex, de droguri sau de alcool – alegere, de altfel, destul de obișnuită la ei, în special ca urmare a lipsei lor de control asupra impulsurilor și din cauza nevoii lor constante de excitanți. Psihopații prosperă în depravare și transgresie. După ce se comportă relativ normal o perioadă de timp, pot deveni brusc  furtunoși și nedisciplinați, își dau pantalonii jos în public, își pocnesc soția sau încep o ceartă fără să fi fost provocați. Cleckley subliniază și faptul că psihopații au rareori gânduri de suicid. Așa cum pot rareori să experienteze o formă adâncă de fericire (care pentru cei mai mulți decurge dintr-o viață ordonată și din iubirea pentru familie și prieteni), psihopații nu sunt capabili să experienteze nici formele adânci de nefericire care i-ar putea împinge către gânduri suicidare.
Atât Cleckley, cât și Hare observă că pentru psihopați “viața sexuală este impersonală, trivială și slab integrată”. Psihopații pot simți câteodată atașament intens, fără a avea, însă, legături emoționale. Unii au infatuări obsesive care-i determină să rămână legați de ținta lor pentru perioade de timp extinse. Oricum, acest tip de comportament nu este provocat de vreun sentiment real de dragoste și nici măcar de îndrăgostire. Mai degrabă provine dintr-un sentiment de proprietate. Psihopații cred că este dreptul lor de a fi proprietarii femeii pe care o doresc pentru moment și li se pare la fel de normal să o înlăture imediat ce n-o mai vor. În general vorbind, pentru psihopați relațiile sexuale funcționează ca o formă de detensionare și ca o modalitate de a exercita control asupra celorlalți. Sexualitatea nu este un mod de a te conecta – ceea ce, cu timpul, implică legături emoționale și obligații morale reciproce.
Nu în cele din urmă, psihopații sunt renumiți pentru că “eșuează să urmeze un plan de viață”. Un psihopat poate fi foarte ambițios. Dar sunt puțini cei care ajung puternici sau faimoși, eșec pus în special pe seama lipsei lor de răbdare și seriozitate în a urma scopuri pe termen lung, care cer dedicare sau muncă serioasă. De fapt, ei se mută de la o diversiune temporară (și cel mai adesea distructivă) la alta, în căutarea acelui ceva care să le atenueze sentimentul foarte intens de plictiseală.

Dacă ai întâlnit vreodată un astfel de bărbat, cel mai bun sfat pe care îl dau psihologii este simplu: nu te strădui să-l salvezi pe el. Salvează-te tu!



Unele din femeile care povestesc despre experiențele lor alături de psihopați, ca de altfel mulți din cele intervievate de Sandra L. Brown, autor principal al lucrării Femei care iubesc psihopați, declară că psihopații se descurcă bine în rolul de amanți. Când citești comentariile acestor femei, totuși, observi că, deși la nivel superficial afirmația poate fi adevărată, fundamental este falsă. Psihopații au un nivel scăzut de control al impulsurilor și sunt în general foarte promiscui. De vreme ce au nevoie de exces, risc și varietate în viață, e foarte probabil să fi încercat o mulțime de poziții sexuale în multe ambianțe cu numeroși parteneri. Inițial, vasta lor experiența sexuală poate părea atrăgătoare chiar și pentru o persoană normală. În faza de lună de miere a unei relații, un psihopat se comportă în general foarte intens din punct de vedere sexual. Este stimulat de vânătoare și cucerire, de noutate, de faptul că (cel mai probabil) înșală alte femei și pe tine, ca și de sentimentul de control în creștere pe care îl exercită asupra ta.

Similar, din perspectiva ta, aura romantică, înfrigurarea și spontaneitatea pot fi extrem de seducătoare. La început pare flatant, dacă nu chiar o idee debusolant, să ai un bărbat care pare incapabil să își țină mâinile departe de tine indiferent de loc sau de moment, inclusiv în public. Ca prădători sociali, psihopații tind să își pândească prada, copleșind-o la început cu atenție. Filmul Nouă săptămâni și jumătate, cu Kim Bassinger și Mickey Rourke, a fost interpretat ca un film erotic superficial. Dar de fapt este un film plin de perspicacitate din punct de vedere psihologic, despre procesul de seducție de natură psihopată. Ceea ce începe ca o relație romantică se transformă progresiv într-o amenințătoare legătură dominatoare. Bărbatul din film o urmărește pe eroină și o face să se simtă dezirabilă și specială. O inundă cu atenții și daruri. Dar toate astea nu sunt gratis. De exemplu, îi oferă un ceas scump și îi spune să se uite la cadran și să se gândescă la el în fiecare zi, la o anumită oră. Sfârșește prin a-i controla gândurile și sexualitatea. Începe prin a fi foarte senzual și afectuos dar, în final, o face să se dedea unor acte sexuale perverse cu care ea se simte incofortabil. El forțează limitele până la punctul în care ea devine doar o marionetă în mâinile lui. Din fericire, ea realizează asta și îi scapă de sub control înainte să fie afectată grav. În viața reală, totuși, puține femei sunt atât de norocoase.

Pare atâțător să te implici în jocuri erotice sau să vorbești vulgar. Dar, în timp, acest comportament începe să ți se pară straniu și inconfortabil. Mai rău, devine de asemenea și normativ, de vreme ce psihopații găsesc că e foarte plăcut sentimentul că au controlul asupra ta. Le place să-ți spună cum să te îmbraci și ce să faci ori să spui ca să le fii pe plac. Îți spun cum să te machiezi sau să nu te machiezi deloc. Unii psihopați le îndeamnă pe femei să se îmbrace foarte modest, să se acopere practic din cap până în picioare, ca să nu atragă alți bărbați. Alții, din contra, preferă ca femeile lor să se îmbrace provocator chiar și în public, pentru a le înjosi pe ele și a-și satisface propria înclinație către abuz. Mulți psihopați se implică în violuri și alte forme de violență domestică. Chiar și a-ți provoca ție plăcere lor le oferă un sentiment al puterii.

La un moment dat, psihopații au nevoie de și mai mult abuz, de acte și mai depravate și sadice, de material pornografic și mai dur, de locuri și mai promiscue, de și mai mulți parteneri și configurații de parteneri, de și mai mult din toate, pentru a obține același grad de plăcere rezultată din sex. Începi să te simți ca o jucărie sexuală, nimic mai mult decât un obiect, mai degrabă decât ființa umană atractivă, prețuită care credeai că ești pentru partenerul tău la început. Nu e nicio noutate că majoritatea femeilor preferă să fie amândouă. Vrem să fim dorite ca obiecte sexuale în aceeași măsură în care să fim iubite și apreciate ca indivizi.

Din nefericire, psihopații nu le pot oferi pe amândouă. Desigur, adeseori mimează convingător sentimentele de dragoste, la început. Dar, fundamental, nu te pot privi și trata decât ca obiect sexual care, în timp, își pierde treptat farmecul. După ce se sfârșește perioada de lună de miere, cu psihopații nu există niciun sentiment real al individualității. Partenerii sexuali sunt interschimbabili pentru ei. Ești plasată într-o competiție constantă cu alte femei. După cum știm, psihopații caută mereu noi „oportunități” de a-și îndeplini dorințele insațiabile. Sunt mereu gata să facă un „upgrade”. Pentru a compensa faptul că poți fi schimbată oricând pe un model mai nou, mai tânăr, mai sexy, mai bogat sau pur și simplu diferit, trebuie să faci din ce în ce mai multe eforturi ca să îl satisfaci pe psihopat. Asta e exact ceea ce își dorește el de la tine în primul rând: o capitulare totală dinaintea voinței lui.

Amanții cu natură psihopată își proiectează asupra partenerilor fanteziile despre ceea ce psihologii numesc „femeia omnidisponibilă”. Ei își imaginează o parteneră mereu excitată, mereu la dispoziția lor, mereu disponibilă sexual oricând și oriunde. Vor o femeie care face dragoste cu aceeași ușurință în intimitatea dormitorului ca și în spațiul public al unui cinematograf sau într-o parcare. Revistele pentru bărbați exploatează aceeași fantezie. Dar, în relațiile reale, bazate pe dragoste, limitele morale și sexuale sunt respectate fără teama (sau amenințarea implicită) că vei fi pedepsită pentru că ai asemenea rețineri. Asta nu se întâmplă și în legăturile de natură psihopată. Aici, pedeapsa e garantată – infidelitate, răceală emoțională, abandon, divorț, abuz psihic și uneori chiar fizic – dacă nu te conformezi cerințelor psihopatului. Desigur, acest șantaj emoțional e în sine o glumă sordidă. Psihopatul te va trăda indiferent dacă îi satisfaci sau nu cererile. Singura întrebare rămâne: să o facă pe față, pentru a te chinui, sau pe furiș, pentru a te amăgi?

Cu toate că a fi o jucărie poate părea la început atrăgător, o femeie care devine partenera sexuală a unui psihopat își pierde autonomia într-o relație în care se presupune că trebuie să fie, asemeni unei jucării gonflabile cu arc și găuri, mereu la dispoziția acelui bărbat, pentru recompensa lui sexuală („că de nu…”). Cu timpul, ea realizează că nu e iubită în niciun sens semnificativ al termenului. Că, de fapt, nevoile și dorințele ei nu contează cu adevărat pentru el. Că aproape orice altă femeie ar fi putut fi folosită în aceeași manieră pentru aceleași scopuri. Că multe altele deja sunt folosite astfel. Ea nu este nici unică, nici de neînlocuit în ochii iubitului, așa cum o făcuse el să se simtă la început. Este generică și ușor de aruncat după folosire. Apoi vede că bărbatul multidimensional despre care credea că ține la ea nu e nimic mai mult decât o cochilie goală. Exteriorul lui fermecător maschează un interior complet gol. Nu o poate iubi. O poate doar deține în proprietate. Nici măcar în mod exclusiv, ci ca parte a colecției lui.

Cu posesiunea poți face orice vrei. Un obiect nu are voință independentă, nevoi, sensibilități. În timp, sexul cu un psihopat începe să pară înscenat, rece și mecanic. Devine un exercițiu al obedienței mai degrabă decât o legătură bazată pe plăcere și afecțiune reciprocă. Pentru că psishopații se plictisesc ușor de aceleași acte, locuri, poziții și persoane, experiența sexuală devine viciată de acte perverse, pe cheltuiala femeii. Pe scurt, psihopații sunt amanți cărora nu le pasă de parteneri. Dacă aceștia oferă plăcere, e doar ca să se simtă mai puternici și potenți, nu fiindcă ar lua în considerare nevoile altei persoane. În plus, de vreme ce psihopații obțin plăcere din a face rău oamenilor cu care sunt în relații intime, ei sunt amanți sadici: emoțional întotdeauna, de multe ori și fizic. Odată ce te-au „cucerit”, încep să-ți ceară să faci lucruri degradante sau dureroase. Ceea ce ai face ca un experiment distractiv o dată sau de câteva ori devine un element „non-negociabil” din repertoriul tău sexual. Ți se cere să-l repeți iar și iar, indiferent dacă îți face sau nu plăcere.

Pentru psihopați, jocurile cu care își condimentează oamenii obișnuiți viața sexuală constituie întreaga lor existență. Nu există altă realitate, o lume a empatiei, compasiunii și grijii față de altul, în afara sau chiar în interiorul relației sexuale. Psihopații trăiesc cu trup și suflet pe tărâmul fanteziei. Nu au conceptul de a sta lângă tine în perioade dificile sau de a face față stărilor tale sufletești proaste, bolii, tristeții sau dezamăgirii. Te vei simți adeseori singură și abandonată alături de un psihopat, de fiecare dată când nu îi satisfaci nevoile imediate.

Mai mult decât atât, atunci când pshiopații îți ascultă necazurile, e de obicei pentru a le scoate în evidență și a te face să te simți mai slabă și mai dependentă de ei. Niciodată pentru că le pasă cu adevărat; niciodată pentru că vor să treacă peste obstacole și să devină persoane mai puternice. Din contra, psihopații îți cultivă slăbiciunea (asta îi face să se simtă superiori prin comparație) și se hrănesc din vulnerabilitatea ta. Jocurile pe care le joacă, deopotrivă sexuale și emoționale, sunt unica realitate care contează pentru ei; unica realitate pe care o cunosc.

Amanții psihopați pot să pară la început oceane de pasiune impetuoasă. Totuși, odată ce se termină luna de miere, ajungi să realizezi că sunt doar băltoace murdare. Chimia dintre voi e la fel de superficială ca și așa-zisa lor dragoste. Compară modul în care te trata psihopatul la începutul relației cu modul în care te tratează mai apoi. Vei observa o reducere drastică în zona atracției, interesului, afectivității, plăcerii și romantismului. Vei simți o mecanizare a actelor sexuale. Vei observa o escaladare a controlului, cererilor, umilirii, dominației și poate chiar și violenței. Vei vedea că pentru un psihopat afectivitatea, comunicarea și tandrețea devin instrumente fățișe pe măsură ce se desfășoară relația. La început, el era „drăguț” cu tine aproape tot timpul. Mai apoi, totuși, era atent și afectuos doar când voia ceva de la tine. Afecțiunea devine intrumentul cu care te condiționează ca pe un animal. Îți aruncă mici pastile de cuvinte frumoase și tandrețe pentru a te face să execuți ceea ce dorește. În schimb, nu îți oferă nicio recompensă atunci când nu te conformezi doleanțelor sale. În restul timpului – adică în viața de zi cu zi – te simți neglijată, ignorată și nedorită. Te zbați ca un pește pe uscat să recapeți atracția magică pe care o experimentați amândoi la început.

Ca amanți, psihopații reprezintă o contradicție în termeni. Ei sunt amanți care nu pot iubi. Această contradicție poate să nu fie evidentă de la început, când psihopatul e încântat de tine și te curtează intens. Dar devine dureros de vizibilă, în timp. Dacă nu ajungi indiferentă la maltratări sau nu te refugiezi în negare, începi să realizezi că dintr-o relație care părea să aibă toate ingredientele lipsește tot ceea ce conteaza. 





Probabil că aţi auzit la ştiri despre răpirea fetiței Jaycee Lee Duguard, pe când avea doar 11 ani. Copila a fost răpită pe 10 iunie 1991 dintr-o staţie de autobuz şcolar aflată în apropierea casei şi ţinută ostatic mai mult de 18 ani de către Phillip şi Nancy Garrido. Garrido a violat-o şi a ținut-o prizonieră pe Jaycee. Cuplul avea două fete împreună (în vârstă de 11 şi 15 ani la momentul în care au fost descoperiți de către poliţie), pe care Garrido şi soţia sa le-au ținut, de asemenea, închise în niște corturi insalubre în curtea din spatele casei lor.
Când a răpit-o pe Jaycee, Garrido era deja condamnat pentru o infracţiune de natură sexuală, dar eliberat condiționat. Și, în ciuda faptului că era supravegheat de către polițiști care verificau în mod regulat casa, aceștia nu s-au deranjat să se uite peste gard, în curtea celor doi. Nancy Garrido apare pe o înregistrare făcută de poliție în timpul unei verificări, hărțuindu-l pe ofițer pentru a-i distrage atenția și a împiedica descoperirea lui Jaycee şi a fiicelor sale. Ea este părtașă la crimele soţului ei, un tovarăș la abuzurile comise de acesta. Pe 28 aprilie 2011, cuplul a pledat vinovat pentru răpire şi alte acuzații şi pe 2 iunie 2011 au fost condamnaţi: Phillip Garrido a primit 431 de ani de închisoare, în timp ce Nancy a primit o sentinţă mai mică, de 36 de ani.
Vedem iar și iar la știri acest fenomen al cuplurilor periculoase, sau parteneri întru rău. Ce fel de femei stau cu psihopați de sex masculin, permit fărădelegile lor, participă la ele și apoi le acoperă? Uneori e vorba de femei psihopate care participă la crime în lanț alături de omologii lor masculini. Cel mai notabil exemblu este tânărul cuplu canadian Karla Homolka și Paul Bernardo, care a răpit și ucis mai multe tinere femei, incluzând-o pe sora mai mică a Karlei. Au fost condamnați în 1993 și probabil sunt sursa de inspirație a controversatului film al lui Oliver Stone, Născuți Asasini (1994). De cele mai multe ori, totuși, doi psihopați nu pot sta alături pentru mult timp. Fiecare din ei simte că trebuie să-l depășească pe celălalt în fărădelegi; fiecare vrea să fie cocoșul; fiecare vrea să conducă și, la cea mai mică provocare, se întoarce împotriva celuilalt (așa cum, de fapt, s-a și întâmplat în cazul Paul Bernardo-Karla Homolka).
Parteneriatul dintre Phillip şi Nancy Garrido, reflectă o dinamică diferită: combinaţia la fel de periculoasă, dar, de obicei, mult mai durabilă, între un psihopat şi un narcisist malign. În această alăturare, există clar un cocoș care conduce relația: psihopatul. Totuși, narcisistul malign îl ajută să-și ducă la îndeplinire infracțiunile și îi oferă acoperire. Ce are de câștigat narcisistul malign când intră în cârdășie cu cu un psihopat? Cum funcționează dinamica relației și cum de durează? Acestea sunt problemele pe care aș vrea să le abordez în continuare.
Am explicat pe larg caracteristicile unui psihopat şi de ce lipsa de conştiinţă şi de empatie, combinate cu un sadism psihologic de bază (plăcerea de a provoca altora durere) l-ar determina să comită tipurile de infracţiuni de care a fost găsit vinovat Phillip Garrido. Dar ce tip de femeie este alaturi de un astfel de om? Ipoteza mea este: un narcisist malign. Toate personalitățile narcisiste, chiar și cele care par să aibă mare încredere în sine şi să se considere superioare altora, tânjesc după validare constantă. O nevoie insaţiabilă de validare formează nucleul narcisismului nesănătos, excesiv. Spun “narcisism excesiv” pentru că noi toţi avem un ego sau sine şi deci toţi avem unele tendinte narcisiste, care sunt sănătoase, în moderație, și ne creează ca indivizi.
Psihopații sunt foarte pricepuți în identificarea persoanelor care suferă de narcisism nesănătos, excesiv. De ce? Deoarece astfel de persoane par vulnerabile şi nesigure. A-ți păsa prea mult de ceea ce gândesc alții și fixarea stimei de sine în jurul opiniei altora constituie, într-adevăr, o slăbiciune, o vulnerabilitate. Cei care suferă de tulburări de personalitate de tip narcisist au un simț slab și relativ al sinelui, care are nevoie de validare constantăAcești oameni sunt conduși de nevoia de a se simți mai buni decât alții, superiori, pentru a obține un simț al identității și a se simți bine cu ei înșiși.
Psihopații formează o relaţie simbiotică cu astfel de persoane extrem de narcisiste pentru că îndeplinesc promisiunea de a deveni un cuplu superior și foarte deosebit. Pentru că psihopații au un sentiment inerent de superioritate şi deoarece sunt permanent în căutare de senzații, considerându-se deasupra legilor și a regulilor, adeseori reușesc să-și convingă partenerii narcisiști de faptul că împreunăfac un cuplu imbatabil: mai sudat decât alte cupluri, mai bun, mai inteligent, mai viclean, mai fierbinte. În timpul fazei de lună de miere a relației, nu există cuvinte care să descrie această superioritate superlativă.
Problema este că, după cum ştim, psihopații trec, inevitabil, de la faza de idealizare la o fază de devalorizare în toate relaţiile lor. Aceasta este o parte integrantă, amprenta tulburării lor de personalitate: a se plictisi și a se detașa emoțional de fiecare din persoanele care le stau alături. De vreme ce o parteneră narcisistă solicită permanent să fie reasigurată în privința superiorității ei față de alte femei – mai ales că prihopatul, cu flirtul și înșelăciunile lui constante, îi oferă o grămadă de motive de gelozie – ea se va simți amenințată pe perioada de devalorizare, când el nu o mai consideră fierbinte, virtuoasă, strălucitoare, practică, înțeleaptă și toate celelalte calități pe care i le-a atribuit înainte (și pentru prea scurt timp).
Acum încep cele mai periculoase și patologice aspecte ale relației. În faza de devalorizare, narcisistul malign începe să se autorecompenseze exclusiv prin pedepsle aplicate altor femei cu care se cuplează psihopatul, pe care acesta le folosește, le devalorizează și de care abuzează. Poate că ea nu mai e atât de minunată cum părea în ochii lui la început. Totuși, mai rămâne această recompensă în relația lor „specială” și „superioară”: faptul că el stă cu ea; faptul că are nevoie de ea pentru alibiuri și complicitate; faptul că fac rău altor femei împreună. Prin toate astea, ea își dovedește dragostea și loialitatea (bolnave) față de el, în timp ce el, în schimb, îi recunoaște ei superioritatea față de toate celelalt femei pe care le folosește și de care abuzează mai mult decât o face cu ea.
Cu cât psihopatul tratează mai rău celelalte femei – în cazurile mai comune, folosite și aruncate ca niște prezervative murdare, în cazuri extreme, violate și ucise – cu atât i se confirmă narcisistei mai mult statutul ei special în ochii lui. Astfel de femei nu au conștiință, nici remușcări, nici empatie, exact ca și psihopații. Ele sunt manipulative, înșelătoare și abuzive, exact ca și psihopații. Diferența principală dintre astfel de narcisiști maligni și psihopați este că narcisiștii sunt într-un anume aspect mai slabi și mai vulnerabili.
Ei tind să fie adepți mai degrabă decât lideri, din cauza nevoii lor excesive de validare, care îi pune la mila celorlalți și îi face deosebit de atrăgători pentru psihopați: în calitate de parteneri de viață și aliați în infracțiuni. Dacă citiți despre alte cazuri similare celui al lui Phillip și Nancy Garrido sau despre psihologia adepților de cult, veți vedea această dinamică psihologică în acțiune. Puține cupluri sunt mai solide sau mai periculoase decât acești parteneri întru rău: combinația psihopat și narcisist malign.

http://www.catchy.ro/50-de-nuante-ale-sadismului-psihopatii-ca-amanti/30826








De ce nu conștientizăm suficient existența psihopaților în jurul nostru? Poate pentru că sunt atât de periculoşi – cea mai apropiată aproximare a răului metafizic pe care îl poate întruchipa fiinţa umană – publicul larg are o fascinaţie morbidă în ceea ce-i priveşte pe psihopaţi. Îi vedem frecvent la ştiri. Canalele mass-media par intrigate de oameni ca Scott Peterson şi Neil Entwistle, care îşi ucid fără milă soţiile doar ca să se poată distra mai uşor cu alte femei. Publicul mănâncă pe pâine aceste informaţii sordide. Cărţile despre crime adevărate comise de ucigaşi psihopaţi au tendinţa să înregistreze cele mai bune vânzări. Tot aşa cum lucrările biografice despre Hitler şi Stalin continua să se vândă bine. Şi totuşi, în mod paradoxal, oricât de fascinat ar fi publicul de aceşti psihopaţi şi de faptele lor rele, sunt mult mai puţin interesaţi de ceea ce îi defineşte pe aceşti psihopaţi, precum şi de modul în care ar putea să-i recunoască şi să-i evite în viaţa reală.
Aşa cum am menţionat, există câteva studii informative despre psihopatie, unele dintre acestea – „Psihopatul de alături” a Marthei Stout, „Şerpi în costume” a lui Babiak şi Hare, precum şi „Femei care iubesc psihopaţii” a lui Brown MA – sunt scrise pentru o audienţă largă. Aceste cărţi descriu, în mod clar şi fără un jargon inutil, psihologia persoanelor în esenţă rele. Din păcate însă, astfel de lucrări informative tind să fie mai puţin populare decât ştirile dramatice despre criminali psihopaţi sau poveştile de groază pe care le citim în romanele despre crime adevărate. De ce se întâmplă asta?
Primul răspuns pe care îl ofer este sub forma unei analogii. Când eu (şi, cel mai probabil, mulţi alţii) cumpăr o maşină, nu am nevoie ca cineva să-mi explice în detaliu chestiunile ce ţin de mecanică şi care fac maşina să funcţioneze. Pot să citesc „Raportul Consumatorului” online ca să văd cum este evaluată maşina în diferite categorii relevante, care ar fi calitatea per ansamblu, siguranţa şi consumul de combustibil la suta de kilometri parcurşi. Apoi mă uit personal la maşină ca să văd dacă îmi place şi dacă mărimea acesteia se potriveşte nevoilor familiei mele. Cu alte cuvinte, o cunoaştere superficială a maşinii îmi este suficientă.
Aşa cred şi majoritatea oamenilor despre psihopaţii prezentaţi la ştiri, în istorie sau în romanele şi în filmele poliţiste. Înţeleg fenomenul superficial: şi anume, că oamenii răi există şi fac lucruri oribile altora. Dar nu simt că trebuie să-i înţeleagă pe aceşti oameni la un nivel psihologic mai profund. Ceea ce mă duce la al doilea motiv. Avem tendinţa de a vedea psihopaţii ca pe o formă de divertisment – morbid, dar tot divertisment. Poate că le dezaprobăm crimele abominabile, dar capacitatea lor de a face răul ne fascinează.
În al treilea rând, şi poate cel mai important, în mintea noastră îi ţinem pe psihopaţi la distanţă, ca să spunem aşa. Nu pot să număr de câte ori am auzit oameni la ştiri vorbind despre o crimă violentă şi afirmând că nu le vine să creadă că s-a întâmplat aşa ceva familiilor lor sau în cartierul lor. Credem că ghinionul de a cădea victimă unui criminal psihopat, unui violator, unei înşelăciuni, unui soţ sau unui iubit li se întâmplă doar altora. Cumva, presupunem că familiile noastre sunt imune la astfel de lucruri groaznice. Poate credem că suntem prea înţelepţi, prea bine educaţi şi locuim într-un cartier prea bun ca să cădem în mâinile unor prădători sociali.
Însă dacă staţi să vă gândiţi mai bine, ajungeţi să înţelegeţi că această credinţă se bazează pe o iluzie. Poate e adevărat că voi şi cei dragi vouă nu este probabil, statistic vorbind, să cadă pradă unui criminal în serie psihopat. Experţii estimează că există doar aproximativ 50 până la 100 de criminalii în serie în ţară (în SUA – n.tr.) la un moment dat. Aşadar, raţional este să nu trăiţi toată viaţa în teama că veţi fi atacaţi de unul dintre ei. Dar, tot statistic vorbind, nu este probabil că puteţi evita orice întâlnire mai apropiată cu un psihopat pentru tot restul vieţii tale. Aşa cum am menţionat, psihopaţii constituie aproximativ 4% din populaţie. Acest lucru este important, având în vedere numărul de vieţi cu care vin în contact şi tipul de daune pe care le pot provoca. Psihopaţii sunt extrem de sociabili, trăiesc în promiscuitate, au mulţi copii, se mută dintr-un loc într-altul şi, în general, sunt descurcăreţi.
Boala lor este numită „tulburare de personalitate antisocială”, nu „tulburare de personalitate a-socială”. O persoană a-socială evită contactul uman. O persoană antisocială, dimpotrivă, caută alte persoane pentru a se folosi de ele, a le frauda, înşela, manipula, trăda şi, în cele din urmă, pentru a le distruge. Asta fac psihopaţii. Trăiesc pe seama noastră, ca nişte paraziţi. Trăiesc pentru bucuria de a distruge fiinţe umane mai sănătoase, mai productive şi mai atente.
Statistic vorbind, există şanse decente să aveţi un psihopat în familia extinsă. Există şanse chiar şi mai mari să întâlniţi unul la un moment dat în întreaga viaţă. Poate că era un prieten care părea perfect la început, dar s-a dovedit a fi un abuziv dependent de sex. Poate fi un şef dificil, care face munca insuportabilă pentru angajaţii săi. Sau poate că fi un profesor manipulator, care a devenit un mic despot în departamentul lui la facultate. Poate fi un profesor care a devenit prea intim cu studentele lui şi chiar a sedus câteva. Sau poate fi un prieten care vi s-a părut bun şi iubitor, doar pentru a vă lovi pe la spate. Poate fi un artist şarlatant, care v-a luat economiile de-o viaţă ale mamei voastre, sau o parte din banii agonisiţi cu greu de ea, şi a dispărut apoi fără urmă. În plus, orice psihopat vă poate provoca rău fizic şi vă poate pune viaţa în pericol. Nu trebuie să fi manifestat neapărat predispoziţie spre viol şi crimă. Scott Peterson şi Neil Entwistle nu au fost criminali în serie sadici. Au fost psihopaţi carismatici, care au găsit căsătoria un pic cam incomodă şi incompatibilă cu drumurile noi, mai sălbatice, pe care vroiau să le urmeze în viaţă. Incapacitatea lor de a-i vedea pe ceilalţi ca pe nişte fiinţe umane la fel ca ei îi transformă în psihopaţi extrem de periculoşi.
Deoarece empatia, principiile morale şi capacitatea de a iubi nu au niciun cuvânt de spus în procesul luării unei decizii, tranziţia de la statutul de dinainte de a fi criminal, la cel de criminal psihopat poate fi schimbătoare şi imprevizibilă. Aproape oricare psihopat se poate cu uşurinţă angaja într-un comportament violent. Ceea ce vreau să subliniez aici este: cunoaşterea unor lucruri de bază despre psihopaţi nu este o chestiune de cercetare psihologică tehnică sau de teorii abstracte irelevante pentru publicul larg. Aceste informaţii sunt extrem de pertinente pentru noi toţi. Este mult mai util decât toate detaliile tehnice despre cum funcţionează maşina dvs., ca să revin la analogia de mai devreme. Nu veţi reconstrui niciodată maşina de la zero. Cel mult, s-ar putea să fie nevoie să învăţaţi cum să schimbaţi o roată. Dar este probabil că veţi avea nevoie să vă apăraţi, cel puţin afectiv şi psihologic, de un psihopat care vine în contact cu voi şi este hotărât să vă submineze bunăstarea.
O cunoaştere de bază privind psihopatia vă poate salva de ani de suferinţă în mâinile unui soţ sau iubit pe care se pare că nu-l puteţi satisface niciodată, care minte întruna şi vă ţine în frâu ca pe o marionetă. Puteţi evita o viaţă de chin ca să îl salvaţi pe un copil incorigibil de propriile fapte rele. Vă poate ajuta să evitaţi să fiţi înşelaţi de artişti-şarlatani care se pricep la jocul pe care îl practică. Vă poate da putereaa de a părăsi un loc de muncă în care şeful îi ţine pe toţi sub teroare oscilând constant între miere şi fiere.
Evident, aceste cunoştinţe nu vă pot proteja de toate fărădelegile provocate de persoane rele. Chiar dacă sunteţi informat despre psihopatie, tot puteţi să aveţi ghinionul de a deveni victima unei infracţiuni oarecare sau de a face parte dintr-o societate condusă de un dictator psihopat. Dar cel puţin cunoştinţele de bază despre psihopatie îi pot ajuta pe aceia dintre noi care sunt destul de norocoşi să trăiască în societăţi libere să-şi dea seama ce avem în mare măsură sub control: cu cine alegem să ne asociem şi pe cine alegem să evităm sau să părăsim. Ne pot ajuta să recunoaştem simptomele acestei tulburări de personalitate periculoase, astfel încât să nu invităm o persoana rea în viaţa noastră cu braţele deschise. Ne pot da puterea de a pune capăt pentru totdeauna unei relaţii toxice cu un speculator emoţional, o dată ce ne este evidentă tulburarea lui psihică. Cu alte cuvinte, cunoştinţele despre psihopatie constituie cea mai bună apărare pe care o poate avea publicul larg, nu doar cei care au fost afectaţi personal, împotriva fiinţelor umane rele: să-i evitem ori de câte ori este posibil şi să scapăm din pânza pe care o ţes în jurul nostru. Inutil să mai spun, chiar şi cei care am devenit bine informaţi în privinţa psihopatiei nu sunt calificaţi să pună un diagnostic clinic, dacă nu avem o pregătire profesională în acest domeniu. Dar putem deveni capabil să-i recunoaştem destul de bine în viaţa reală încât să vrem să stăm departe de ei. Din motive practice, asta este ceea ce contează cel mai mult.
Traducere şi adaptare Anca Cristina Ilie


Seducătorii psihotici, ca prădători sociali, țintesc nenumărate victime, însă se atașează, precum paraziții, pe o perioadă lungă de timp, doar de puțini: doar de cele mai promițătoare gazde. Cred că cele mai promițătoare victime degajă o aromă de vulnerabilitate, de dorințe neîmplinite, ce reprezintă ispita perfectă pentru un prădător patologic care simte nevoia de control.
Oricât de multe femei seduc și cuceresc, oricâți indivizi înșală, oricât de multă putere obțin, tot nu sunt satisfăcuți și mereu au nevoie de mai mult. Asta pentru că, din punct de vedere emoțional, psihopații sunt ființe umane goale. Orice fel de emoție, grijă, bani și timp pe care cineva le investește în ei se pierd ca într-o prăpastie fără fund.

Din punct de vedere psihologic, narcisiștii sunt foarte asemănători, doar că, în loc de control, ei își doresc cel mai mult validarea. Persoanele narcisite devin adesea artiști renumiți, scriitori, intelectuali, producători de film sau politicieni. Au energia și dedicarea necesare pentru a ajunge în vârf, însă setea lor de confirmare este mult mai puternică decât succesul periodic. Această sete este satisfăcută doar pe moment și, în anumite aspecte, imposibil de stins. Succesul e trecător și prezența în fruntea topurilor ca artist, producător sau scriitor de bestseller-uri își pierde rapid noutatea. Indivizii narcisiști ajung adesea să se blocheze într-un cerc vicios, atât la nivel emoțional cât și psihologic, indiferent de cât de bogați devin.

Însă chiar și aceia dintre noi care nu suntem nici psihopați, nici narcisiști, adică ființele umane mai mult sau mai puțin normale, ne confruntăm cu o dorință insațiabilă: dorința arzătoare de iubire. Această temă este descrisă în noul meu roman, Seducătorul, prin personajul Anei, modelată după eroina mea preferată, cu același nume, din romanul Anna Karenina de Tolstoi (roman care, întâmplător, rămâne foarte relevant și a cărui ecranizare va fi lansată, în curând, cu actrița Keira Knigthley în rolul principal). Dacă unii dintre noi suntem tentați să își înșelăm sau să îi mințim pe cei pe care îi iubim; dacă suntem atrași de ispita pasiunii instantanee, de fericirea și angajamentul promise de periculoșii prădători sociali, facem asta pentru că, undeva, cumva, în interiorul nostru există nevoia arzătoare de iubire. Această nevoie poate fi o rană a unei vechi traume sau trădări, sau pur și simplu o dorință nerealistă și fantastică ce nu poate fi îndeplinită în realitate.

Iubirea adevărată cere răbdare, hrană continuă și muncă. Necesită și depinde de angajament și de forță. Este nevoie, uneori, de sacrificiu de sine. Psihopații pot să ne tenteze cu împlinirea imediată, cu angajamentul brusc și cu iubirea pasională instantanee, care nu are nevoie de muncă, pentru că “suntem făcuți unul pentru celălalt”, pentru că aceasta este “iubirea vieții noastre”.Această promisiune nu reprezintă numai o iluzie falsă și periculoasă, ci își are rădăcinile în repudierea fundamentală a iubirii adevărate și a realității, cu toate defectele ei.
În romanul Seducătorul, încerc să ofer o analiză psihologică profundă și exactă pentru trei forme de insațiabilitate emoțională: 1) nevoia de control și de putere asupra femeilor a lui Michael, psihopatul; 2) nevoia de validare care o ține pe Karen, logodnica narcisistă, în ghearele lui Michael, și 3) setea de iubire a Anei, care reprezintă forța, nevoia, acel vid interior care aruncă fiecare victimă în brațele unui prădător social periculos.
Orice femeie poate deveni o eroină tragică, precum Ana, dacă cedează în fața nevoilor ei emoționale secrete care nu au nicio o șansă de a fi satisfăcute în realitate. Scris în stilul romanelor mele preferate din secolul al XIX-lea, Anna Karenina și Madame Bovary, dar cu o dimensiune psihologică a zilelor noastre, Seducătorul arată că iubirea adevărată poate fi găsită în viața de zi cu zi, nu în fanteziile superficiale, deghizate în mari pasiuni.
Traducerea și adaptarea Georgiana Voinea



 

Legea oglindirii Copyright © 2011 | Template design by O Pregador | Powered by Blogger Templates